web counterweb counter

Etanşeitatea ceasurilor

Etanşeitatea ceasurilor este tratată de către Norma NIHS 92-10 a Asociaţiei Elveţiene de Normalizare. Ea reproduce textul Normei Internaţionale ISO 2281. Dispoziţiile legale nu ne permit să publicăm aceste norme, astfel încât vom face doar referiri la unele părţi semnificative pe care le conţin.

Prin ceasuri care poartă indicaţia etanş se înţeleg acele ceasuri care sunt prevăzute pentru o folosinţă zilnică curentă şi care trebuie să reziste la pătrunderea în interiorul lor al apei în cadrul unor exerciţii precum un înotat de scurtă durată. Se presupune că ele vor rămâne etanşe chiar dacă temperatura apei, precum şi presiunea ei exercitată asupra ceasurilor variază în timp. Ar fi de observat că, atâta vreme cât pe ceasuri nu este indicată o valoare de presiune, ele nu sunt destinate plonjărilor submarine.

Ceasurile pe care este trecută indicaţia “etanş” trebuie să satisfacă câteva exigenţe tehnice. Înainte de a se efectua testarea la etanşeitate, toate elementele mobile trebuie să fie acţionate şi apoi puse în starea lor iniţială. Cum perfecţiunea nu există, a fost fixată o limită (care este însă foarte mică) care precizează debitul de aer care poate intra în ceas, debit începând cu care ceasul nu mai este considerat etanş. Această valoare limită, care este de 50 μg/min (notaţi că 1 μg reprezintă o milionime dintr-un gram), este cea folosită în testele la suprapresiune de aer. În afară de aceste teste se mai fac şi altele, într-o ordine aleatorie, teste în urma cărora pe partea interioară a geamul ceasului nu trebuie să apare urme de condensare. Pentru anumite teste ceasurile sunt în prealabil încălzite la 40 – 45 grade Celsius, pentru altele ele sunt lăsate o vreme în apa care are diverse temperaturi, testele efectuându-se la adâncimi diferite.

Totalitatea acestor teste se face de către fabricanţi, după ce ceasurile au fost asamblate. Se testează fie toate ceasurile, fie eşantioane (loturi) reprezentative, tendinţa actuală fiind să fie testate toate ceasurile la suprapresiune de aer. Presiunea standard la care se face testarea de etanşeitate la suprapresiune de aer este de 2 bar. Cu aparate speciale şi foarte precise se măsoară, direct sau indirect, cantitatea de aer care intră în ceas. Aparatele destinate măsurării unui număr redus de ceasuri (zeci la sute pe zi) se bazează pe măsurarea şi interpretarea variaţiei deformării carcaselor ceasurilor când sunt supuse presiunii aerului. Aparatele destinate măsurării unor serii mari de ceasuri se bazează pe măsurători diferenţiale de presiune (comparaţii între debite de aer ce intră în ceasuri de test, în raport cu unele identice care servesc ca referinţe).

Aparatele menţionate permit de regulă să se efectueze teste pentru  diferite presiuni ale aerului. Ceasurile care nu depăşesc debitul de 50 μg/min sunt considerate etanşe dacă au trecut şi de testele de condensare. Ceasurile etanşe pot fi marcate ca atare în diferite limbi, de exemplu: étanche, water-resistant sau wasserdicht.

Inscripţionarea pe cadranul ceasului a etanşeităţii lui reprezintă valoarea garantată a producătorului la momentul fabricaţiei ceasului. În practică, vechimea ceasului, expunerea la temperaturi prea ridicate sau prea scăzute, fluctuaţiile mari de temperatură, utilizarea în medii acide, petroliere sau cu agenţi chimici nocivi, dinamica şi amplitudinea şocurilor suportate, structura şi calitatea elementelor de etanşare şi de construcţie folosite, întreţinerea periodică influenţează negativ etanşeitatea şi funcţionarea unui ceas.